Ești tu cu psihic (1) și trup fizic (4), fapt pentru care revenim la sănătate. De câte ori, în copilărie, ai accentuat o durere sau o stare de rău doar pentru a nu te duce la școală? Ori pentru a atrage atenția mamei? Subconștientul tău a învățat atunci că este bine să fii un pic bolnav pentru a primi atenție, grijă, iubire. Cu timpul, chiar dacă durerea a trecut, ce ai sădit în tine a rămas. Acolo, în adânc, a încolțit ideea că o boală chiar te salvează uneori, scutindu-te de responsabilitatea familială, profesională, socială și chiar față de propriul tău trup, în sensul disciplinei încălcate. Cheia pe care Universul ți-o oferă este aceea a reechilibrării. Joacă, imaginar, rolul bolnavului ce nu primește pic de atenție din partea celorlalți. Izolează-te într-o cameră a cărei ușă nimeni, niciodată n-o deschide. O să îmi spui: „Mai bine mor!” E o alegere și asta. Puțini sunt cei ce cu adevărat nu se tem de moarte. Iar pentru ceilalți, e-o limită pe care altfel nu o poți atinge: Frica de moarte potențează în tine căile cele mai nebănuite ale supraviețuirii.  Așa că joacă rolul până la capăt! Oprește-te de-abia atunci când vei înțelege că boala ta n-ar trebui să-i pedepsească pe ceilalți. Că nimeni nu este responsabil pentru o chestiune foarte intimă a ta. Că „au!”, „mor!”, „mă doare!” și „nu mai pot!” sunt cuvinte care se văd pe contracturile feței și ale trupului, pentru cine are ochi de văzut. Că este inutil să le pronunți la infinit cerșind atenție. Joacă rolul, în egală măsură, până vei înțelege să-ți îndrepți atenția și spre ceilalți! Iar când îl vei zări pe cel ce cu dârzenie își duce boala, ajută-l fără să eziți! Dar…tot în echilibru! La mijloc! Tot timpul în „mijlocul de aur”! Acolo trebuie să stai, chiar și când e vorba despre o boală. A ta ori a altcuiva! Căci boala este un cifru cu miliarde de decodificări. Rezolvarea ta poate fi și a celuilalt doar la nivelul simptomatologiei, cauzele rămânând, însă, strâns legate de capacitatea fiecăruia de a descifra codul.