Chiar de-ți este greu, îl mai poți înțelege pe 11 ca pe o apă (2) alcătuită din 2 scântei de foc (1).

Scopul lui 11 se coagulează pe căutarea adevărului, dar…fix aici e-aici? Ce este adevărul și unde este el? Cine-l trădează și cine luptă pentru el? Ești adevăr cu totul sau ești și minciună? Arăți cu degetul spre alții și nominalizezi: „cel mai bun”, „cel mai rău”, „cel mai…”, „cea mai…”, uitând că:

– Nu ai perspectiva-ntreagă a persoanei pe care o cataloghezi. Nu știi în ce sistem de valori funcționează, cu ce idealuri, ce a determinat-o să ajungă în punctul în care se găsește, ce traumă și ce context o definesc, etc.

– Și tu ți-ai trădat familia, copilul, părinții, partenerul, cel puțin o dată în viață. Să-ți spun că bătrânii tăi mor singuri acasă, în timp ce-i îngrijești pe-ai altora?

– Ți-ai trădat țara când ai vorbit-o în fel și chip numai să placi unora și altora, oameni, sisteme ce servesc altor interese.

– Ai cumpărat tot ce-i mai ieftin și străin ori, din contră, tot ce-i exorbitant, dar brand, în defavoarea economiei tale naționale.

– Un petec de pământ de ai avut de la bunici, părinți, l-ai dat, așa cum ai făcut cu casa părintească fără să te gândești că cine-l ia cultivă pentru „ai lui”, nu pentru ai tăi.

– Și-n general….ce înțelegi prin „ai tăi”, fiindcă nu pregeți vreo clipă să latri la stăpâni străini, „analizând” , chipurile, situația din propria-ți țară.

Un fel de…grădiniță, grupa mică: „Eu sunt prea mic și…prea în scutec, să mă pot descurca singur!”.

– La locul tău de muncă, ce faci? De câte ori ai vorbe bune (și-atunci când nu ești auzit/ă) despre acela care te conduce?

– Spui că nu-ți place ce e-n jurul tău. Schimbă. Dar schimbă-te întâi pe tine! Căci tot ce vezi e doar oglinda! 1:1. Fără să mai dai la cap, la rinichi, la ficat, splină, la plămâni, etc). Pentru că așa se și întâmplă. Gândești, vorbești și acționezi de rău șeful, dai la cap. Gândești, vorbești și acționezi de rău colegul, dai la organe sau pur și simplu la celulă, așa precum ești chiar și tu. Și-acum extinde la nivel de România. Dacă cu toții ronțăim din trupul ei, cum să se mai prezinte ea în fața celor care, într-un sens sau în altul, o curtează? Cum să mai poată neuronii (factorii decizionali) să funcționeze în grad optim, dacă tot ce facem, la nivel celular, este să stăm pe gard să criticăm (fără a avea alte soluții), să separăm, să disociem, să disecăm, să dictăm, să deformăm, ș.a.m.d?

– Cauți modele și cu lejeritate le arăți. Pe cele din istorie, deși nu le cunoști, nu ai trăit în vremea lor și tot ce te determină să nominalizezi sunt doar ecouri, mituri, căci sigur în arhivă nu ai fost. Pe acelea care sunt lângă tine nu le vezi. Sunt prea aproape pentru o analiză. Apoi te miri că…au plecat și-ajung profeți prin alte țări.

– Și din istorie, din nou, cu atâta ușurință arăți plusuri ori minusuri, eroi și trădători, fără să-ncerci să fii obiectiv(ă). Să rămâi la mijloc și să vezi: care era țelul, cu cine au făcut pactul, căror interese serveau, ce categorii sociale au fost avantajate de măsuri, care sunt cei care au pierdut, care sunt cei care au câștigat? Și, mai presus de toate, ce-au însemnat ei în ecuația țelului suprem: nemurirea neamului românesc? Un neam pe care astăzi, fără să îți dai seama, îl trădezi stâlcindu-i, pur și simplu, limba. Sau aruncând cu pietre în biserică, deci chiar în prima carte.

Fără-o grimasă arăți cu degetul, uitând că fix așa au făcut alții înaintea ta, acum doar 70 – 80 -100 de ani. Și lași, în fiecare clipă, să înflorească același mucegai. Pentru unii, puțini, fix un antibiotic, dar pentru alții, mulți, un întins putregai.